Deșteaptă-te, române, cât nu e prea târziu,
Cât lațul disperării nu ți s-a strâns la gât
Chiar dacă-n viața asta ai suferit oricât
Și glasul rațiunii mai strigă în pustiu.

Păcatul resemnării n-am cum să ți-l prescriu,
Pe scara demnității preamult ai coborât,
Deșteaptă-te, române, cât nu e prea târziu,
Cât lațul disperării nu ți s-a strâns la gât.

Un alt popor ca tine pe lume nu mai știu,
Mereu călcat de alții, de megieși urât,
De ce te lași de soartă iar jupuit de viu
Când poți scăpa de traiul acesta amărât?

Deșteaptă-te, române, cât nu e prea târziu!