aud timpul curgând
prin catacombele văzduhului
și văd cum picură secundele din ceasuri
în cloaca rătăcirilor
tăioase fante de lumină înfiorează
și despică norul de simțiri
ce voalează amăgitor
sleindu-se-n ecouri spre surde timpane

gândurile-mi șerpuiesc în ondulări nevertebrate
târându-și ca o trenă aripile mari și nezburătoare
sub care își ascund fobia zborului

iluziile ademenite cu iscusința pietrelor albe
mărșăluiesc orbește-n pustiul arid
sfârșind sorbite-n amețitoare vârtejuri
într-un iureș sălbatic spre mute găuri negre

întors în sine iarăși
spre-un întuneric stins
văd urmele pașilor ultimei evadări
și ascunzătorile ce mi le-am făcut
discret în fiecare din voi

rușinat și umil îmi acopăr goliciunea
cu gesturi lăuntrice într-un văl de suspine
și în dezgust de roșcove venindu-mi în sine
îmi spun:
n-am să mă lingușesc la nesfârșit deșertăciunii
n-am să mai îngerez sâmburii seci
regurgitând formalismele falsei tăceri
și alung din juru-mi muzele ca pe niște stricate
dărâm precarele imperii de iluzii
mușc hulpav din hălcile sleite de întuneric
și înghit cu furie beznele reci

în torțe de rug aprind flăcări vii
și focul se-ntinde devine mistuitor

lămurite cuvintele încep să vibreze
să sporească vederea
să-și înfingă colții în piatră și ghearele-n stânci
să urce cu mine în spate
să sugrume mofturi să risipească tristeți
cu limbi de foc eliberând de tăcere
negrăite suspine
pe mine
scăldat în lumină
urcând pe flăcări înc-o treaptă