E ceva ascuns în cubul tăcerii, gândeam,
O cauză-adâncă se prăbușea peste mine,
Și munții cei repezi răsunând răsuceau,
În cădere trezind, intonații sublime.
Nepătruns visul însumi infinit îl visam
Și în trup mă strigau viețuiri nelumești,
Mareice cuiburi de stele te pluteau
Cu brațe privirii, îmbrățișării cerești.
Și închis în cuvântul tăcerii tăceam,
Și-n frigul iernii mă hrăneam cu izvoare,
Fulguind nevăzută, prin norii de plumb,
Câmpia albastră se-ascunsese în soare.
Ca o corabie în zare orizontul ducând,
Al tău elexir e-n săgeți ascuțite,
Ca aripa păsării cuvântul zburând
Spre ținuturi veșnice, nelocuite.