Ai tăcut. Secundele se umflă ca măștile-n furtună și ne par ani (lumină).
Eu nu am nici o vină, să știi, a trecut.
Ca o carte, se rupe timpul, se coace zăpada între noi,
explodează în jale cântece și versuri
departe.

Mai am (deșimai corect ar fi fost mai avem) un singur dor de nedor -
Pentru că uite, m-am lămurit, poeții au cântăreții lor,
iar cântăreții își poartă poeții ca pe aparatele Bic
în buzunarul cel mic -

când poezia nu există, viața e tristă,
dar ne inundă în apa lui cântecul,
e ca sosul mirific, cel fără de carne,
de post și în post, din mar`ne în mar`ne,
atunci când soldații de pluș scuipă dumnezeiește în palme
printre sudalme
și le plimbă pe grif sau pe unde mai pot.

Au inima-n gât și o scot,
o arată întruna la lume:
”Inimă, inimă, de vânzare!! Inimă, inimă!!” strigă pe drum, printre casele-oameni
se tot duc ca un clopot care face dum, dum…
așa cum e
în căruțe cu alții ca ei,
numai ca ei/e, he, hei…

Pentru că inima vinde/se vinde
până rămâne fără oameni, seara pe deal, taman când are
mai multă nevoie
și moare.
Sau se tocește destul până ajunge
ca limba de pantofi.
Ca limba în sosul mirific.

Cum ți-am spus mai demult
încă o dată specific: ”Rien ne va plus!”,
suntem cercuri învârtite pe o scenă, de-acum,
suntem roți,
iar jetoanele curg
în apa de-o șchioapă, călcată de sfinți și de hoți
ori trecută prin târâișul lor
inutil.

Îmi e dor de tangou, de cadril,
chiar și de tine când ești răcită mi-e dor…
Te simt ca pe un virus în arama din piept.
Închei aici, să fii fericită-
te-aș
tept!

P.S. Și da, m-am lămurit, nu-i păcat, nu-i nimic de sperat - cântăreții au poeții lor,
iar poeții, ca și mine, destui, pe unde te duci -
îi vezi în buzunarul cel mic, fluturând ca batista
cu muci.