Peste griji încărunțite de prea plin și de amar,
Stau de strajă îngeri vrednici, toți pe post de salvamar.
Îmi șterg fulgii de pe gene, cu un petec dintr-un strai,
Ciopârțit dintr-o rochiță, din copilăria-mi Rai...

Sufletul, să nu mai plângă, i-am lipit gura demult,
Nu-mi permite zbuciumarea să-l alin, să-l mai ascult,
Uneori se mai sufocă și îl las să mai inspire...
Și schimb ața tot mai dură, și m-apuc iar de cârpire.

În amurguri, tupilată, țipă lacrima și cade
Peste umărul lăsat, se usucă lent când scade...
O ascund de mamă, tată... O înăbuș mustrător,
Să nu-mi vadă slăbiciunea, niciun ochi răspânditor.

Verticală-n rădăcină, ieri și azi, ca un stejar,
Rabd cruzimea sorții mele ce mușcă cu dinți de jar.