Există nopți care se întind în noi ca un strat subțire de lumină, traversând pielea și memoria anilor, devenind o hartă a timpului nostru circular,

Felul în care vocea lui tremură devine mai important decât orice cuvânt rostit, tremurul acela spunând un adevăr pe care mintea nu l-ar fi putut exprima,

Atunci timpul, distanța, primesc sens, iar emoția capătă forma unui glob azuriu în textura nopții de vară,

Există un te iubesc care nu e o declarație, ci răsăritul din jurul propriei inimi, cale prin care vezi toate cuvintele spuse ritualic, ca un labirint în care, odată ce ai intrat, rămâi nu pentru că nu mai vezi ieșirea, ci pentru că înăuntru găsești omul,

Nu contează câte jumătăți de ceasuri sunt între voi sau câte tăceri au devenit rădăcini și arbori, pentru că adevărul care se rupe din el ajunge la tine precum lumina pe care nimic nu o poate înlocui,

Iubirea, atunci când apare în forma ei de emoție a inimii, se rupe dintr-un om și ajunge la celălalt, pe firul de argint al lunii,

Luna pe care acum nu o mai vezi în procente sau roci selenare, ci precum firul care v-a ținut, unul pe celălalt, dincolo de ani, de pandemie, de accidente și răniri, de mări, de întinsele stepe și de toate straturile Rajasthanului, până la capătul pământului,

Aceeași lună sub care toarce o pisică albastră, iar flori subțiri de regina nopții se deschid in alb, când aripile păsărilor încă țin cerul,

Te oprești din scris pentru o clipă, te uiți spre cerul nopții de vară, spre răsăritul care se ridică în culoarea coralului și îți spui,

Când doi oameni se țin unul pe altul de atâta vreme, realul e deja acolo.