Așteptam afară, într-un aeroport saharian.
În sus priveam
spre sticla aeroportului însorită
și de-atâta nisip prăfuită.
Pe sticlă se găsea
o pată de otravă zaharisită.
Pata mă smulge la ea
cu niște brațe lungi și subțiri.
Încep belicos zbaterea.
Dar pata voia să-mi ia din simțiri,
să mi se lipească de buze, de frunte
cu niște sărutări mărunte.
Aproape cedam sorții crunte
când, Doamne!
a intervenit salvator
Procust cu-ale sale canoane.
S-a urcat pe-o scară, m-a prins de picior,
a tras de el până când cu o frânghie
i-a venit la îndemână să-l înnoade.
Frânghia a legat-o mai departe
la un fir gros de cataif
care se-nălța uniform
deasupra pistei de avion.
Firul de cataif mergea implacabil,
odată cu el avansam și eu considerabil.
Otrava își pierdea încet din puterea strânsorii,
se desprindea de mine,
se dezarticulau brațele ororii.
Pe fir, în urma mea,
o telegondolă venea.
În urma ei, altele asemenea.
Prins de fir, mă găseam
în poziție suspendată
deasupra unei imense copăi
cu agheasmă însiropată.
Deja amețit, vedeam
cum firul se apropie de pământ,
unde fusese o haltă;
cum aveam să aflu curând,
aici telegondolele nu mai opreau.
Cineva a urcat pe-o scară,
a tăiat frânghia legată de piciorul meu și am căzut.
Mai multe mâini m-au prins. Jos, pe sol, m-au așternut.
Pământul era îmbibat în agheasmă însiropată,
căci era în port o fântână neastâmpărată
al cărei nivel continuu creștea;
în viitor să scufunde portul amenința.
Soarele mi-a inundat pielea,
m-am uscat.
În picioare m-am ridicat,
în jurul meu m-am uitat.
Plecase toată lumea,
mai puțin o bătrână cadână
ce afabil mă privea;
să-mi zică de deochi
avea datoria.
Firul mergea, telegondolele urcau mai departe.
Să mă prind de una
chibzuiam dacă se poate
când, din unghiul meu mort, Procust răsare
și înfige în pământul jilav
un indicator cu PERICOL ELECTROCUTARE.
Pe cadână am lăsat-o să-mi zică de deochi
într-o grădină păzită de chiparoși.
În grădină erau ferigi și-un smochin spuzit
de fluturi frumoși.
Cadânei i-am mulțumit.
Când m-am apropiat de smochin
din el un fluture a țâșnit.
În loc de aripi avea petale de trandafir.
Fugeam în urma lui,
de pe aripile-petale îi cădea
o rouă ca mierea.
Eu îl urmăream cum se-nălța.
Deasupra copăii cu agheasmă
firul de cataif îl flanca.

În port erau bordeie
printre care un drum șerpuia.
Bordeiele seamănă, nu au ferestre,
ci-n pereți niște spărturi mici, circulare,
prin care se vede firul de cataif mare.
Pereții mai au niște crăpături
prin care iese a florilor culoare.
În port stând, cam la aceleași ceasuri
vedeam de cinci ori pe zi
bătrâna cadână pe-un promontoriu urcând
și de-acolo în copaia cu agheasmă
albastru de metilen picurând.
Tot prin port făcându-ne veacul,
Procust a găsit un beci
unde, intrând unul după altul,
am văzut un mulaj de corp uman,
lipsit de camuflaj, marmoreean.
Procust se apropie, deschide mulajul.
Din el ies lilieci.
Straniu, o iau direct către lumina zilei,
afară din beci.
Deasupra copăii cu agheasmă trec.
În sus, spre firul de cataif
bezmetic se reped.
Dar când au ajuns aproape de el,
jos, în agheasma însiropată, rigizi au picat.
Clocotind foc au luat.

Când în beci am revenit,
lângă mulajul umanoid
în genunchi căzuse Procust.
Căci mulajul era executat voit
trupului său identic, negreșit.
Acolo de l-ar fi băgat
era înspăimântat
că deloc nu se va putea mișca,
nici măcar să clipească,
nici nu va mai putea respira.
Afară din beci l-am tras,
beciul cu lacăt l-am ferecat,
cheia bătrânei cadâne am încredințat.

A doua zi, reanimat,
Procust m-a încurajat;
cu chiu, cu vai un chiparos am tuns.
După aș fi vrut
să tund toți chiparoșii.
Aș fi vrut să găsesc trei găleți de aruncat
agheasma din fântână înapoi în copaie
ca portul să nu fie inundat.
La urmă, jind aveam de aflat
cum Procust în port s-a infiltrat.
L-am fixat și el gândul mi-a pătruns.
În loc de răspuns cum a ajuns în port,
firului de cataif i-a aruncat
o tiflă plină de afront.