În strâmtoarea dintre carne și uitare,
Timpul emigrează solitar,
Ca un orb ce caută o cale
Printre destine risipite în zadar.

El trece prin mansardele din suflet
Unde lumina a murit de mult,
Și-n fiecare rătăcit răsuflet
Așază un tăcut, profund tumult .

Ce vrea să spună? Că am fost lumină
Înainte de-a fi humă și declin,
Că ne căutăm o patrie străină,
Un sine atemporal și mai puțin...

Dar ne-am vândut pe galbeni de iluzii,
Amanetând și ultimul mister,
Lăsând din toate sfintele concluzii
Doar un ecou prăbușit din cer.

Este ecoul eului din fașă,
Căzut în praf, de îngeri părăsit,
Ce-acum își poartă umbra ca o haină,
Pe trupul obosit și împietrit.

Și-n această dizgrație adâncă,
Mefistofelic zâmbet de pământ,
Moartea desuetă stă pe stâncă
Și ne îngroapă fără de cuvânt.

Nu mai e sfințenie în trecere, nici dramă,
Ci doar un vechi și prăfuit decor,
În care timpul, speriat, ne cheamă
Să ne trezim din somnul morților.