În strâmtoarea dintre trup și-uitare,
Bătrânul Timp se-ntoarce-n zbor,
Ca un orb ce caută o cale
Prin praful vieților ce mor.

El trece prin mansarde sumbre,
Unde lumina a apus,
Și-n fiecare colț de umbră
Așază un tumult nespus.

Ce vrea să spună? Că lumină
Am fost, ’nainte de declin,
Că ne căutăm în humă,-n tină,
Un sine-atemporal, divin.

Dar ne-am vândut pe reci iluzii,
Amanetând ce-avem mai sfânt,
Lăsând din marile concluzii
Doar frunze spulberate-n vânt.

E doar ecoul eului din fașă,
Căzut în praf, de cer sortit,
Ce-acum își poartă ca o haină
Trupul cel vechi și împietrit.

În această dizgrație adâncă,
Sub mefistofelicul descânt,
Moartea desuetă stă pe stâncă
Și ne îngroapă în pământ.

Nu mai e sfințenie-n trecere,
Ci doar un teatru orb, complice,
În care timpul ne mai cere
Din somnul morții a ne smulge.