I. Moartea adormită

A venit noaptea —
fără dor, fără frică,
ci cu pașii unei femei
care-mi cunoștea ușa
de pe vremea când o închideam
doar ca să nu se mai audă
că nu mă caută nimeni.

— Sunt Moartea,
mi-a spus.
Dar nu te speria.
N-am venit să iau nimic.
Doar vreau să știu
cum m-aș vedea
într-un tablou
făcut de cineva care încă respiră.

I-am făcut loc în pat,
și tăcerea s-a întins lângă mine
ca o rochie udă.

— Pictează-mă,
a cerut.
Nu pe trup.
Pe ceea ce pierd în fiecare om care mă visează.

Am atins clavicula ei —
o coardă de gheață
ce tremura ușor.

Apoi, cu voce stinsă,
a întrebat:

— De ce nu vrei să faci dragoste cu mine?

N-am răspuns.
Am stins lumina.
Și i-am spus povești până a adormit.
Povești despre oameni care mor în viețile altora,
despre trupuri care păstrează amintirea unui nume.

Am luat pensula
și am pictat-o nudă.

Sânii i-au ieșit goi,
dar nu rușinați —
reci, ca două promisiuni neonăscute.
Gâtul, prelung,
ca o propoziție care urcă spre o tăcere finală.
Coapsele, nedesenate complet —
ca și cum pictura însăși ar fi refuzat
să se închidă.

Când am terminat,
ea încă dormea
ca o frază lăsată în mijlocul unei rugăciuni.

Dimineața,
avea aceeași formă,
dar nu același nume.
Și m-a privit ca și cum
eu aș fi fost cel pictat.

Poezia.

II. Visul în care poemul devine pictor

Dimineața n-a bătut la ușă.
A pășit desculță peste uleiul din lampă
și s-a așezat pe colțul patului
ca o idee care nu știe dacă vrea să fie spusă
sau uitată cu totul.

Ea avea același chip,
dar părul îi era acum un val de cerneală proaspătă,
iar ochii —
unul negru, celălalt auriu.

Când i-am spus „bună dimineața”,
mi-a răspuns:

— Tocmai te visam că mă pictezi.
Dar în vis…
tu nu aveai mâini.

Am râs.
Dar râsul ei s-a oprit brusc,
lăsând în aer o creangă ruptă.
Apoi a curs, translucid,
ca o lacrimă care se preface în cerneală.

— Tu nu știi cine sunt,
a spus.
Noaptea îți spun că sunt Moartea,
ca să nu te sperii.
Dimineața — Poezia,
ca să te apropii.

Dar niciuna
nu are ochii cu care te-am visat.

Am vrut să fug.
Dar a tras de pânză —
și m-a pictat.
Cu ochii închiși.
Folosind nu pensula,
ci toate cuvintele pe care nu le-am spus
când femeile îmi cereau adevărul.

În tabloul acela,
aveam un chip compus din ceară,
umbre și o singură literă clară:
„D” —
ca un deget arătând
spre ceva ce nu era acolo.

— Ce înseamnă? am întrebat.
— Depinde cine se uită,
a șoptit.

Și, pentru prima oară,
am simțit că eram eu cel adormit.
Ea mă veghea
ca un poem neterminat
care-și caută poetul
în trupul cititorului.

III. Pânza care visa pictorul

Când m-am întors,
tablourile nu mai erau unde le lăsasem.
Stăteau unul în celălalt,
ca două oglinzi care se priveau
până și-au inversat marginile:
una a început să viseze,
cealaltă — să uite.

Pe gâtul Morții apăruse un vers:

„Te-am iubit înainte de a fi contur.”

Iar Poezia își lăsase părul scurs pe ramă,
ca un sunet de vioară
topit în cerneală caldă.

Pânza era o ființă albă,
cu piele de tencuială,
care plângea cu ochi de pigment crăpat
și visa pictorul
ca pe o pată de lumină sub pleoapă.

Am vrut să ating.
Dar degetele mi s-au scufundat
ca într-o apă care refuză forma.

În galeria unde voiam să le expun,
nu era niciun perete.
Doar aer.

Am agățat tablourile de tăcere.
Fiecare avea același chip,
dar în unul ochiul era închis,
în celălalt — pictorul lipsea.

Pe etichetă scria:

„Autoportretul unei amintiri care s-a pictat singură.”

N-am fost niciodată pictorul.
Am fost doar haloul dintre două absențe
care s-au iubit în același vis —
și m-au folosit
ca să nu se trezească.