Mai lupt cu albul foii în noaptea care crește,
Când soarele se lasă pe ape, sângerând,
Iar marea în adâncuri secrete plămădește
Și-mi cere să dau glas unui puternic gând.

Se spune că pe seară se risipesc ideile,
Iar pașii pe nisipuri devin tot mai greoi,
Dar eu cu dinții strânși îmi pregătesc condeiele,
Să smulg o strofă vie din umbra de sub noi.

Ce-a mai rămas din timp nu-i timp de resemnare,
Ci e o încleștare cu valul și cu dorul,
O navă ce își pierde și pânzele în mare,
Dar își adună forța să își continue zborul.

Visez privind spre larguri, prin bezna cea deplină,
La arta care cere un preț mult prea cumplit,
Purtând în piept blestemul și taina cea divină:
Că cel ce naște versuri e veșnic neîmplinit.