Mă lupt cu golul rece în noaptea care crește,
Când soarele se lasă pe ape, sângerând,
Iar marea în adâncuri secrete plămădește
Un logos ce îmi cere să-i dau un glas în gând.

Se spune că pe seară se sting în zări ideile,
Iar pașii pe nisipuri devin tot mai greoi,
Dar eu cu dinții strânși îmi pregătesc condeiele,
Să smulg o strofă vie din umbra de sub noi.

Ce-a mai rămas din timp nu-i un timp de resemnare,
Ci e o încleștare cu valul și cu dorul,
O navă ce își pierde și pânzele în mare,
Dar își adună forța și-și continuă zborul.

Visez privind spre larguri, prin bezna sângerie,
La arta ce pretinde un preț mult prea cumplit,
Purtând în piept blestemul din sfânta agonie:
Că cel ce naște versuri e veșnic neîmplinit.