O panda-mamă, în sălbăticie,
Creștea un pui cu dibăcie.
Mereu preocupată să-l învețe,
Zilnic îi dă micuțului povețe,
Să facă rostogoliri la nevoie,
Lăsându-l apoi și singur în voie.
Însă totuși i-a spus să știe:
„Ce te învăț nu este prostie!
Ai să poți, să ajungi în vale,
Fără să mergi pe picioare.
Îți arăt prima mișcare,
Iar tu faci în continuare.”
Și, gândind că a înțeles,
Se pregătea de cules.
Însă el, fiind căpos,
Văzând un copac scorțos,
S-a urcat deodată, în grabă,
Și, agățat, s-a pus pe treabă.
Vrând să ajungă tot mai sus,
Se cățăra cum și-a propus.
Ursoaica, direct din iarbă,
L-a prins rapid de-o gambă,
Așezându-l la distanță,
Îl știa în siguranță.
Dar puiul nu s-a lăsat,
Ce avea în cap a încercat
Și-a luat-o iar la picior,
Întors spre copac cu dor.

Cum ursoaica nu l-a prins,
Că nu a putut fi ajuns,
A strigat: „Stai să te ajut!
Altă poznă ai mai făcut?”
Și s-a urcat să-l dea jos,
Văzând cât e de curajos.
Rotind trunchiul în disperare,
Îl ținea strâns să-l coboare.
Ajungând la jumătate,
L-a scăpat direct pe spate.
Panda mic și fără vlagă
Nu mai avea blana întreagă
Și, lungit lângă tulpină,
Aștepta mama să vină.
Care l-a luat speriată,
Spunându-i să-nvețe odată:

„Ce-ai căutat ai găsit!
Uiți mereu ce am stabilit?”