Nu mai ridic privirea din pământ și nu mai am nimic de demonstrat,
Sunt doar o navă eșuată-n praf, pe care voi demult ați condamnat-o.
E mult prea mare oboseala-n piept, ca o armată de nisipuri mișcătoare,
Când resemnarea-mi curge prin vene ca o iarnă neagră și tăcută, care doare.

Nu mai încerc să-mi spăl amprentele în fața unor stânci de gheață și de piatră,
Ce-așteaptă doar un semn de slăbiciune, ca niște câini de pază care latră.
Sunt o epavă prinsă-n lanțuri de mătase, o insulă de zgură și de dor,
Ce s-a retras din piesa voastră de teatru, din rolul de etern acuzator.

Primesc eticheta pe piept ca pe o mască de cenușă, grea și mată,
O pată de cerneală aruncată pe o pânză care-a fost cândva curată.
Nu-i nici revoltă, nici strigăt de alarmă, ci doar un gol ca o fântână seacă,
În care pietrele aruncate de pe margine nu fac decât să tacă.

Rămâneți voi în stupul vostru de argint, sub cerul de sticlă și de legi,
Eu sunt doar ciobul rătăcit prin umbre, pe care n-o să vrei să-l mai culegi.
Las armele în praf, ca pe niște jucării de fier de mult stricate,
Și plec în noaptea mea adâncă, unde rănile sunt, în sfârșit, uitate.