Oamenii aceștia trec prin lume ca o curgere de ape înghețate,
alunecă unii pe lângă alții fără să lase în urmă vreo dâră sau vreun semn,
purtându-și umerii drepți și privirile oarbe într-o plutire absentă,
în timp ce sub tălpile lor desprinse de pământ se stinge un veac.
Este o muzică a nepăsării lor, un foșnet de mătase veche și grea,
ce se așază în straturi subțiri peste strigătul lumii pe care îl vor îngropat,
o detașare palidă, curată ca pânza de in ce acoperă chipul unui adormit.

Mie mi se desfac nodurile sângelui în ritmul pașilor lor rari,
și simt cum această absență a lor devine o greutate fizică în piept,
o coborâre lentă a pământului în mine, o durere cu margini de lut.
Cum pot ei să respire acest aer încărcat de cenușa atâtor prăbușiri,
fără ca măcar o singură tresărire să le tulbure mersul egal, așezat?
Ei au priviri în care lucrurile nu mai lasă nicio umbră și niciun ecou,
au inimi de ceară albă în care nicio febră n-a mai ars de demult.

Sunt singurul martor ce poartă în carne această risipire de viață,
o fântână lăsată deschisă în mijlocul unei piețe de piatră pustie,
unde se adună tăcerile lor și se transformă în unde adânci de pelin.
Mă doare tăcerea lor fluidă, această lașitate ce nu face niciun zgomot,
ci doar se prelinge prin toamnă ca o negură deasă și oarbă,
lăsându-mă pe mine să sângerez în tăcere, organic și greu,
pentru tot ceea ce ei au uitat, fără nicio căință, să mai fie uman.