Văzut-am undeva odată
un om mergând pe-un drum de țară
cu pas domol și cu toiag în mâna dreaptă,
la un ceas îngălbenit de seară,
printre copaci cu chip de piatră;
părea nimic să-și dea ori să-și mai ceară.

Și m-a apucat de-o mână teama
față de-un înger cu aripi de nisip,
pe care mi l-a dat de ziua-mi mama
cu el să fiu în fel și chip.

Noi poate că suntem doar
tărâmul de care are nevoie lumina
pentru a-și face un dulce sanctuar
umbrei,cu care-și poartă vina...