PICÃTURA


După ce-a străbătut măruntaiele muntelui,
Picătura de apă a văzut soarele,
Þâșnind, ca izvor, să ude brazda pământului
Și noaptea, din râu, să oglindească stelele.

Picătura avea steaua ei, pe care-o privea
Ca pe-un înger de pază ce-o apăra de foc,
În teama ei de-a nu deveni abur, aievea
Norilor leneși, din cer, ce par a sta în loc.

Dar, într-o noapte, chiar steaua ei fu căzătoare
Și, lovind în râu, a destrămat picătura,
Trimițând-o sus, pe cer, spre-a fi nemuritoare...
Steaua, stinsă - prundiș ce-nfruntă-n mâl negura.