Bâzâie muștele pe masă.
Trebuie să le gonesc iar de pe poza ta. Mai ești acolo?
Hârtia e tot mai gălbejită,
iar filele de jurnal sunt unsuroase și murdare – acolo
era desenată amintirea ta.
Trandafirul e ofilit de mult, s-au strâns furnicile pe el,
ca pe un borcan cu miere. Era dulce roșul...
Păianjenului nu i-a ajuns colțul camerei –
acum stă pe bibliotecă și țese o pânză mare peste
Cartea Vieții.
Lângă perete, chitara abia se mai vede
de după plasa lui mare și deasă;
plină de praf, nu i-am atins coardele de când
i-am auzit ultimele acorduri din mâna ta.
Să fi trecut oare atâta timp?
Doi gândaci mari, negri, se plimbă pe podea –
nu par să mă observe,
iar din coșul de gunoi ies cu zecile.
Unul se cațără pe veioză – încerc să o aprind;
mai multă lumină mă înspăimântă, văzând tot ce e în jur.
Lângă fereastră, lucește, mare și prăfuită
aceeași cruce colorată în smaraldul ochilor tăi;
e puțin ruginită, dar încă mai lucește,
șoarecii nu au ajuns la ea – doar covorul e ros.
Și perdeaua toată de molii; de fapt și hainele din dulap.
A început iar să bâzâie stresant o muscă...