Uitată stă pe etajeră o sticlă,
Mă uit la ea o iau,
Și o arunc în sus.
Apoi urmăresc traseul sticlei
Până ce aceasta ajunge jos
Pe pământ și se sparge.
Privesc la cioburi,
Și iau unul apoi încă unul
Și trec ciobul pe pielea albă.
Amintiri învie în minte,
Cum m-am născut și cum am devenit,
Plimbând ciobul îl las să taie,
Sângele roșu aprins țâșnește,
Dorind parcă să se elibereze
De povara trupului meu
Atât de avid,
Þâșnește...
Nu pot să îl opresc în acel moment
Și îmi dau seama că viața e fără sens.