Marea, scoica și nisipul

Undeva pe litoralul românesc. Luna, tăcerea și stelele sunt spectatori.
Marea atinge ușor nisipul, apoi se retrage în sine. Nisipul clipește. ”- M-ai trezit!”, se agită către mare. ”- Sper că ai un motiv întemeiat!”, replică ursuză bătrâna scoică. Tăcerea asistă la acest moment. Marea se întinde din nou înspre nisip. ”- Te doresc!”, șoptește cu o îndrăzneală exagerată. ”- Ce-i cu poftele astea?”, intervine scoica uitată de vreme, vizibil deranjată de mare. ”- Þine-ți gura!”, ordonă nisipul. Luna privește curioasă la această scenă. Marea se retrage, nisipul începe un joc, atât cât știe el. Câteva firicele cad pe scoică. Aceasta se încruntă. ”- Acum vreți să vă fiu și preot? Marș!”. Stelele aplaudă. Nu știu nici ele de ce. Au senzația că trebuie.
Nisipul adoarme. Marea îl mângâie. Brusc, o ia în brațe. Era un truc. Nu adormise. ”- Ia zi-mi, mă iubești?”, o întreabă curios. ”- Poate da, poate nu!”. Vrea să pară misterioasă. ”- Păi, nu așa! Da sau nu?”. O strânge și mai tare la pieptul său. ”- Da. Da, te iubește! Acum că suntem toți fericiți, hai să ne culcăm!”, răspunde morocănoasă scoica, fără să fi fost întrebată.
Marea dă să se retragă. ”- Mai stai puțin!”, o roagă nisipul. ”- Pot să-ți dau o sărutare?”, îi vine sclipirea. ”- Nu acum!”, șoptește precaută. ”- Nu suntem singuri!”. Scoica se cufundă în nisip. ”- Da, știu!”, răspunde gânditor.
Și atunci marea revine, suflă peste nisip. Acesta învăluie scoica și o preumblă. ”- Gata! A leșinat. E atât de firavă!”.
Marea și nisipul se sărută. Tăcerea îi face cu ochiul unei stele. Luna observă. Celelalte stele aplaudă. Acum știu de ce.