Dacă urăsc ceva în lumea asta, cu siguranță, urăsc faptul că suntem trecători.
Habar nu am care este forța acestui sentiment schizoid, dar el mă înngenunchiază încă de copil.
Născutul și muritul sunt firești - mai ales născutul, nu?
Mi-este din ce în ce mai natural să accept existența unei Instanțe Superioare, făță de care - simultan - exercit fuga înspre si dinspre!
Nu am complexe de superioritate/inferioritate creștină.
Dacă vreau să mă supăr pe D-zeu, să mă cert cu El, să îl invidiez pentru ubicuitatea Lui, să îl provoc la duel ( a se vedea ”Noaptea strâmtorării lui Iacov” ), să strig la El, să îl felicit, să îi mulțumesc: o fac - indiferent dacă acest lucru, pentru tine, înseamnă blasfemie, nebunie, tupeu.
Oricum, așa ,ca între noi: mântuirea e personală. Habar nu ai ce am în cap. Ce cred despre D-zeu. Ce cred despre tine!
Toți murim.
E nedrept, însă, pentru că - pe filon metaistoric - simt în toată ființa vibrația nemuririi.
E o stare de voluptate esoterică.
Îmi vine să mor pentru nemurirea asta!