Ce voi fi când nu voi mai fi?
O să fiu apă?
O să fiu soare sau aer?

Toți ne gândim la viața de acum…
Dar ce lăsăm în urmă?

Ce lăsăm în ceilalți?

Indiferență?
Nostalgie?
Iubire?
Dor?

Poate o culoare.
Poate o melodie.
Poate mirosul mării din timpul verii.
Poate o amintire care, din când în când, se întoarce fără să fie chemată.

Mi-ar plăcea să fiu aerul cald de vară care îți mângâie obrajii.

Orice te face să zâmbești.


Dar… ce iau cu mine?

Ce aș lua cu mine când timpul își va spune partea?

Aș lua roua dimineții,
când alergam desculți prin iarbă.

Aș lua firele de nisip din clepsidră,
cele care îmi aminteau să trăiesc momentul.

Aș lua cu mine mirosul de tei,
ca să-mi amintesc
cum îmi înflorea inima.

Aș lua drumurile făcute cu mașina,
când eram liberi
să mergem cât vedeam cu ochii
și nu ne grăbea nimeni nicăieri.

Aș lua nopțile cu stele la urechi,
tăcerile care nu aveau nevoie de cuvinte
și râsul care ne făcea să uităm de timp.

Aș lua amprenta mâinilor care m-au ținut.
Privirile în care m-am simțit acasă.
Calmul îmbrățișărilor din care n-aș mai fi vrut să plec.

Aș lua toate acele clipe
în care eram atât de ocupată să le trăiesc,
încât nu știam că, de fapt,
în acele clipe eram fericită.

Și poate că asta este tot ce putem lua cu noi…

Nu lucruri.

Doar ceea ce am simțit.

Doar iubirea pe care am avut curajul să o trăim.

Doar lumina pe care am adunat-o în noi
în timp ce credeam că doar trecem prin viață.

Iar dacă, într-o zi, voi putea fi ceva pentru tine după ce nu voi mai fi,
aș vrea să fiu o adiere caldă într-o zi de vară.

O rază de soare pe obraz.

Mirosul de tei.

Aș vrea să fiu ploaia care te face să înțelegi
că și așteptarea este timp prețios.

Timp în care poți să te oprești.
Să te aduni.
Să te reconstruiești după ce ai căzut.

O melodie pe care o auzi din întâmplare
și care îți face inima să tresară.

Aș vrea să fiu orice îți aduce bucurie.

Și, mai ales,
orice te face să trăiești.