privind în gol
vedem de fapt viitorul
retrospectiv

în zilele când
aerul prinde contur
iar toată acea liniște mortală
începe să ia forma
undelor sonore

ceva ca vuietul mării
șoptind
un cântec imperceptibil

toate acele distante
note muzicale
dilatate în timp
rezonanțe vagi
în care resimți ecourile
tuturor acelor
deveniri abandonate

tot acel viitor
care ne-a scăpat cumva
iar acum ne privește din urmă
(și mai ales
toate acele umbre ale vieților
pe care ar fi trebuit să le trăim)

iar totul se contopește
într-o imensă dublură
imaterială
pe care o purtăm
și de care ne îngrozim adesea

pentru că reflexia ei
întrece orice oglindă
revelându-ne sinele
în forma sa
atemporală

și nu știm
ce ne seamănă mai mult

partea care suntem
sau
partea care nu suntem