La masa cea de taină, se apropie poetul.
Mândru și amabil, spuse el cu-ncetul:
"Cu gândul printre codri, cu ochii printre stele,
Admirat voi fi eu oare, ascunzând visurile mele?..."

În liniștea pădurii, pașii încetinesc.
Sub farmecul de noapte, stelele lucesc.
La marginea pădurii, curge un izvoraș,
Poetul lin se uită, amintindu-se băiețaș.

Stând pe pietre reci, a fost el întrebat:
"De ce tu scrii poeme cu suflet întristat?"
Zâmbind Eminescu, spuse către stele:
"Durerea va trece, doar nu și visurile mele."

A fost el admirat, de suflete și stele,
Preslăvitul Luceafăr, din nopțile grele.
Ascultând el apa, ce-n taină îi șoptește,
Amintindu-și de iubirea ce n-o mai regăsește...