Era o situație
ușor penibilă
la Vâlcea,
într-un hotel
fără grădină.

Fata cu hipomanie dată la maximum
și egocentrism criogenat în alte vremuri
de dinainte și după
BAC
anula orice
logică
a îndoielii timide
că alți oameni, fericiți și senini,
pe lumea aceasta violet insipid
chiar există
ca fluturii — liberi
și albi de traume,

și fără a mânca
la fiecare masă
cartofi prăjiți
înveliți în coconi de
maioneză şi ketchup,

lângă o ceafă de porc gătită
în stil asiatic,
care n-arată prea elocvent,
dar chiar e doar
o ceafă
de porc,
deci cam toxică,
semi-crudă fiind
pe alocuri


Frumusețea pierdută
în rugă,
săpată în stâncă amară
ca o floare de mai,
cu mâinile goale,
în septembrie ud —
gustul tău perfect
crud.

Ploaia aceasta făcea hipnoterapie
cu nervii mei.

Mă săturasem să fiu,
când psihiatru, când victimă,
pentru toate
nebunele lumii
nesigure și profund extroverte,
care trăiesc în regret, urgent și-n eter,
fără liniște.

„Încă 5 minute”, a spus
maicuța cea tânără cu ochii ei cei albaștri.
„Nu puteți să mai așteptați 5 minute?”
de parcă cele 5 minute erau imposibile

Nu se referea la mine, desigur, dar
ochii ei îmi doineau a regret,
într-o limbă împărțită doar de cei
care știu să aștepte
până la infinit
și să iubească
la fel — infinit.

„Încă 5 minute”, a spus
scriitoarea cu ochii în lacrimi,
în micul ei pat-coșciug,
prea înalt pentru
piciorușele-i mici, verzi

și lacrimile ei
desenează
orbite ciudate și azi
pe cărările pierdute-ale lumii.

Inima mea e-o grădină, mi-ai spus,
în care se coc meri savuroși, maci mov
și Eve-himere
cărora le plac doar uneori
scriitorii.

Inima ta e-o grădină
în care
pășești cu pași mari și m-aștepți
ca la Facerea lumii,
c-un zâmbet
inefabil, discret și
infinit de timid...

E o limbă pe care o știu
doar cei
care și-au stors toată vlaga în scris,
și-a rămas, poate, nesperata surpriză —
că poți aștepta infinit
într-o livadă cu meri
o fată
pe care
s-o iubești
și când nu vrei.