Era o situație
ușor penibilă
la Vâlcea,
într-un hotel
fără grădină.

Fata cu hipomanie dată la maximum
și egocentrism criogenat în vremuri
de dinainte de BAC
anula orice
logică
a îndoielii timide
că alți oameni, fericiți și senini,
pe lumea aceasta
chiar există
ca fluturii — liberi
și fără traume,

și fără a mânca
la fiecare masă
cartofi prăjiți
criogenați în coconi de
ketchup,

lângă o ceafă de porc gătită
în stil asiatic,
care n-arată prea elocvent,
dar chiar e o banală
ceafă
de porc,
deci cam toxică,
semi-crudă fiind
pe alocuri.

Frumusețea pierdută
în rugă,
săpată în stâncă
ca o floare de mai,
cu mâinile goale,
în septembrie ud —
gustul tău perfect
crud.

Ploaia aceasta făcea hipnoterapie
cu nervii mei.

Mă săturasem să fiu,
când psihiatru, când victimă,
pentru toate
dementele unei lumi
nesigure și profund extroverte,
care trăiesc în acum, urgent și eter,
fără liniște.

„Încă 5 minute”, a spus
maicuța cea tânără cu ochii ei cei albaștri.
„Nu puteți să mai așteptați 5 minute?”

Nu se referea la mine, desigur, dar
ochii ei îmi doineau a regret,
într-o limbă împărțită doar de cei
care știu să aștepte
până la infinit
și să iubească
la fel.

„Încă 5 minute”, a spus
scriitoarea cu ochii în lacrimi,
în micul ei pat-coșciug,
prea înalt pentru
piciorușele-i mici,

și lacrimile ei
desenează orbite ciudate și azi
pe cărările pierdute-ale lumii.

Inima mea e-o grădină, mi-ai spus,
în care se coc meri savuroși, maci mov
și Eve-himere
cărora le plac uneori
scriitorii.

Inima ta e-o grădină
în care
pășești cu pași mari și m-aștepți
ca la Facerea lumii,
c-un zâmbet
inefabil, discret,
infinit...

E o limbă pe care o știu
doar cei
care și-au stors toată vlaga în scris,
și-a rămas, poate, nesperata surpriză
că poți aștepta infinit
într-o livadă cu meri
o fată
pe care
s-o iubești
și când nu vrei.