„Ce păr frumos ai”. Mi-ai spus pe marginea patului de spital în timp ce mă priveai cum nimeni nu o mai făcuse până atunci. Te uitai la mine de parcă ai fi vrut să îmi memorezi chipul și să-l porți cu tine în călătoria ta. Știai deja destinația și, chiar dacă oamenii pot alege destinații de călătorie, tu n-ai avut opțiunea asta.

În salon mirosea a alcool sanitar și medicamente. Ultimele tale urme.
Te-aș fi dus în natură să simți că trăiești. Dar tu nu mai trăiai de 2 săptămâni și timbrul vocii tale se ștergea din mintea mea ca cerneala udă de pe o coală de hârtie uitată.

Vocea ta mi-a părăsit memoria. Nu a păstrat nici măcar o amintire, nici măcar o nostalgie.

Late-night thoughts.
And all my faults.
Late-night stars.
And all my scars.

Mă uitam la reflexia mea într-o oglindă din salon și realizam că eu nu ți-am cântat niciodată. Mă gândeam la Miguel Rivera pășind pe ținuturile de dincolo, cu chitara în brațe. Singurul lucru deosebit pe care îl are chitara mea e că are toate corzile întregi. Nu cred că spitalul e un loc bun pentru o elegie. De fapt, cred că este cadrul perfect, dar asta ar fi însemnat să accept că pleci.

Ți-aș fi cântat pentru că nu am știut niciodată cum să îmi exprim sentimentele.
Nu înțeleg de ce fac asta. Poate de asta scriu acum.
Nu ți-am zis niciodată că te iubesc, așa cum nu ți-am mărturisit nici faptul că mă dărâmă să te văd atât de slab și fără vlagă. Te transformasei într-o amintire și arătai ca o piatră erodată de timp.

Singura zi însorită din acea săptămână a fost ziua în care m-ai părăsit, dar eu n-am simțit cum mă mângâie căldura. E ciudat cum încerci să îmi transmiți că ești bine. Eu nu sunt bine. N-o să fiu bine.

Am rămas în salon singură cu mirosul de medicamente. Încă iți simt prezența, dar când mă uit în jur rămân doar cu impresia că ai fost aici, iar eu încep să înnebunesc întrebându-mă, oare ai fost vreodată aici?