îmi e frică.

în timp ce ea mă trage înăuntru eu
încerc să mă smulg
caut o fereastră
un ochi
o ușă unde pot dezerta
un perete dărâmat un ciob de lumină
e beznă
nimic nu se mișcă niciun sunet nu are puterea să urle
lumina tace răpusă
întunericul e cel care domină
mă cuprinde mă învăluie
o încrengătură de brațe mă încolăcesc
mă strâng
îmi intră în sânge
îmi pompează în vene smoală lichidă
în ochi îmi toarnă rugină
pe gât se scurge otrava damei de pică
mă zbat
caut să fug dar degeaba

sunt un hoit ce se
zbate o
umbră lipită de ziduri
o flacără care încă mai pâlpâie
în văgăuna unde totul e mort
și
cadavrele put
mi-au intrat pe sub piele
le simt respirația
viața
iubirile și femeile lor dezamăgite
îmi smulg frica
îmi sfâșii pielea tocită
și fug
alerg de nebun
las totul în urmă
nu privesc nu urlu nu scot niciun sunet
dor inima
pompează otravă și sânge

nu mă mai doare nimic
ca atunci când trec dintr-o parte într-alta
aici găsesc un refugiu
un pat o masă
și-un scaun pe care mă așez ca
într-o sală de așteptare
e liniște
e alb
și e rece
un rece perfid ca de lună ciobită
și muzică roz
ce se întinde de la un capăt
la altul
nu am timp să ascult
acolo unde totul pare adormit
și trecut sub tăcere
e frig
și mi-e greață totul miroase
a alb
lumina însăși miroase a carne stătută
nu am timp
nu mă vaiet
nu am treabă doar frica
frica ca atunci când cineva mă pândește
ca atunci când trec de un prag
și nu știu
ce este în partea cealaltă

trebuie
trebuie să răzbat trebuie să mă lupt
să îi străpung măruntaiele
inima să o despic milimetric să nu mai poată țipa
doar așa
doar așa voi învinge

este doișpe trecut
îmi simt trupul o armă
am broboane pe tâmple sângele clocăie în prostie
am saci de pulbere în genunchi
și fug
fug
până luna nu mai are putere
până când stelele cad
câte una
și în măreția lui
doar somnul îmi mai întinde un deget