am plecat din sat pe drumul de colb,
cu mâinile mirosind a pâine caldă
și cu ochii plini de roiuri de lăcuste albastre-

bunica mi-a spus, când am închis poarta:
„așteapt-o, copilă, ea vine întotdeauna.”

dar anii au trecut ca niște care grăbite,
plopii au rămas verzi,
caisul a înflorit din nou cu o întârziere dureroasă,
iar ploile
nu au știut alt cântec
decât cel al verii nesfârșite.

în gară, ceasul bătea gol,
trenurile treceau ca niște amintiri pe șine,
un copil tăcut mi-a vândut o frunză pictată-
am pus-o sub pernă
și-am ascultat-o suspinând în noapte,
ca o poveste spusă pe jumătate.

oamenii din sat au început să viseze culori, îmi scria bunica:
au desenat pe geamuri ploi,
pe pereți păduri aurii,
dar toamna adevărată
stătea pitită la marginea drumului,
precum un străin fără nume
ce nu voia să vină.

atunci am învățat să ating altfel pământul:
am strâns sub tălpi amintiri ca pe frunze uscate,
am legat promisiunile ca pe buchete de spice
și am iubit un băiat care știa să spună „acasă”
într-un singur zâmbet.

și totuși, toamna nu venea –

până într-o dimineață,
când am găsit o frunză cusută cu ață de lumină
atârnată de fereastra mea-
am pus-o la ureche și am auzit un glas:
„hei, toamna e aici.
nu mai pășește prin străzi și parcuri,
se ascunde în gesturi mici-
în lucrurile care încălzesc palma,
în umbrele adunate în ferestre,
în liniștea care știe să respire încet.”

de-abia atunci am înțeles:
toamna nu e doar un anotimp,
e arta inimii
de a lăsa lucrurile să plece
și de a le primi din nou, liniștit.

m-am întors pe același drum de colb -
în poartă, bunica mă aștepta, zâmbind:
„ți-am spus eu…ai răbdare, copilă, toamna vine întotdeauna.”

iar în buzunarul meu,
foșnea, pentru prima dată, o frunză adevărată.