stăteam cu Marius la cină
zâmbea la încăpățânarea cartofilor fierți
și la felia de pâine înfiptă în cuțit-
tocmai de ziua mea: cartofi fierți
păreau scene dintr-un teatru absurd
ce se întinde încăpățânat către două decenii

„elefanții nu uită niciodată”,
zice el, calm, apăsat,
jumătate ardelean, jumătate moldovean,
ca și cum ar fi rostit
verdictul unui tribunal conjugal

eu dau replica:
poate de aceea seamănă cu oamenii -
își cară trecutul pe spate
ca pe o catedrală prăbușită,
își amintesc fiecare insultă,
fiecare ploaie care n-a venit la timp.

și tu
ai uitat iar că îmi plac trandafirii galbeni.

îmi scapă apoi o metaforă șuie:
căsnicia e o turmă de elefanți-
îmblânzită doar de obișnuință,
dar gata să sfarme cu colții
orice scânteie de libertate-

Marius râde, dar nu știe
că în mintea mea am văzut deja
elefanți purtând rochii de mireasă,
încercând să traverseze un pod
care se rupe sub greutatea promisiunilor,
și oameni care-și agață amintirile
de colții lor ca de niște cuiere
uitate în deșert

în timp ce el își presară sarea în mâncare
cu aceeași precizie obosită,
eu mă întreb dacă iubirea
nu e doar o dresură reușită-
o memorie colectivă a gesturilor mărunte:
cine strânge masa,
cine tace primul,
cine ridică sprânceana exact la timp

dar în vis,
îmi apar herghelii de elefanți albi
ridicându-se pe două picioare,
dansând un vals lent,
iar pașii lor grei
bat măsura unei melodii
despre acceptare și iertare

atunci înțeleg că, poate,
asemănarea noastră cu elefanții
nu stă în memorie,
ci în felul cum, în ciuda poverii,
alegem mereu să rămânem
în aceeași turmă.