Arșița scotea aburi fierbinți
din pământ.
Aerul devenise atât de greu,
încât respirația
semăna cu o piatră.

Tata, în pragul casei,
scruta cerul.
Poate, poate...
Vocea lui a răsunat ca un tunet:
„Ad-o, Doamne!”
Și cuvintele lui
s-au înălțat
asemeni unor păsări însetate.

Un norișor stingher
l-a auzit
și și-a deschis aripile spre noi.
Curând, tot cerul
s-a umplut de nori,
ca niște gânduri încrețite.
Și ploaia s-a desfăcut peste lume.

Un fulger
a desfăcut zalele lanțului
de care se legăna balansoarul.
Lanțul s-a rupt.
Dar și guguștiucul
ascuns sub o za,
crezând, naivul, că cerul nu-l ajunge,
a căzut,
iar ploaia i-a împrăștiat
cenușa.

De atunci știu:
ploaia nu pleacă niciodată singură.
Duce cu ea tot ce e ars.
Oare și copilăria mea
a fost spălată de ploaie?

Mai strigă, tată:
„Ad-o, Doamne!”
Azi am mai mult ca niciodată
nevoie de ea.
.....................................................
Dar vocea tatei nu se mai aude.
Nu știu
dacă ploaia
l-a luat
sau l-a dus la adăpost.