N-am fost nicicând atât de vie
Și nici atât de fără glas,
Căci fericirea-mi ține mâna,
Iar teama merge pas cu pas.

Îmi fac din amândouă templu,
Le las pe-amândouă să le simt,
Să-mi fie amintirea spectru,
Zbor spre infinit.

În practică nu cer un ghid,
Caut în mine echilibru,
Dar când te văd venind spre mine,
Mă pierd în propriul meu calibru.

Și poate nu e întâmplător
Că mă dezbrac de tot ce sunt,
De vrei să fii nemuritor,
Iubește-mă senin.

Simt clipa care-mi bate-n tâmple,
Și focul blând ce s-a aprins,
Și tot ce azi în mine umple
Un loc pe care nu l-am scris.

Mă zgudui când îmi curgi prin vene,
Și totu-i viu, și totu-i greu,
Și mă cutremur când dai semne,
Căci nu mai sunt cum am fost eu.

Mi-e frică și te vreau deopotrivă,
Te caut și tot eu m-ascund,
Dar știu: iubirea noastră-i vie,
N-are nici margini, nici pământ.

Ea a venit curat, cum îi stă în fire,
Senin, neîntrebat!
Și ne dă drept la fericire
Necondiționat!

Și dacă tremur, las să treacă.
Și dacă ard, nu mă scufund.
De inimă mă las purtată,
În tine vreau să mă ascund!