Am învățat să recunosc poeții
în mediul lor natural,
prin faptul că ei nu dansează
aproape niciodată.

Ei nu se urcă pe mese,
lor nu le fluieră nimeni în timpane,
hainele lor își vor păstra
nasturii.
Ele nu își dezgolesc sânii,
nu mușcă până la limbă și salivă
umerii rotunzi, în
învălmășeală.

Poeții se mișcă încet,
sunt niște melci,
își duc halbele la gură,
își deschid pixurile și sfâșie hârtia.

Am învățat să-i regăsesc,
așezându-mă la o masă goală
și așteptându-i să îmi vină
alături,
umplându-mi spațiul cu
cuvinte și gesturi.

În spatele pleoapelor sânii sunt goi,
restul lumii fluieră și zbiară,
în spatele hainelor trec
degete lacome,
căutând poezia pe foi după foi.

/decembrie 2002/