Viața noastră la oraș
era o librărie ciudată, cu cărți vechi,
de negăsit pe asfaltul grăbit și încins al distanței ascunse
dintre două priviri.

Doar acolo, la șes, timpul galopa însetat
după iubite himere
și scorburi.

Aveam nevoie de o pauză
ca un gol
în care să tăcem
infinit.

De aici,
din cerdacul cu mușcate
și-un câine de pază — pe care l-am numit Haiduc —,
prea multe întrebări
la mine
nu ajungeau.

Nici vești.

Nici nu puteam să m-ascund.
Nici să plec.
N-aveam mașină sau tren.

Nu puteam să prind rădăcini
în eter.

Nu puteam să rămân.
N-aveam unde.

Soarele îmi strivea orice șină de gând.

Totul era suspendat
în august târziu,
în scârțâieli de podele, becuri aprinse, fantome și temeri
și cearta mea perpetuă cu broaștele sonore
din heleșteu,
între alaltăieri și nicăieri.

Într-o zi, am găsit lângă lac
o livadă cu meri
și-am cules mărul perfect.

Aici e de mine, mi-am zis.

O să-mi folosească la prins
peștișorul de aur
din heleșteul cu broaște
și cercurile perfecte ale postimpresioniștilor.

Până când, sacadat,
mărul nostru-univers
s-a dus în cercuri
la fund
și s-a stins.

Ok, și acum?

Nu mai puteam fi
împărăteasa tăcerii broaștelor.
Ce sens mai avea totul?

Expresioniștii nu mă interesau.
Nimic „la modă”
nu mai exista.
Nimic mov, violent
sau strident
Din viață sau din galerii.

Impresioniștii își plângeau încet
vremea lor.

Nu mă regăseam nicăieri.

Și totuși,
timpul prezent îmi țiuia în urechi
ca un greiere insistent.

Cine o să se mai îngrijească acum
de sufletele noastre și de cărțile mele nescrise
dacă tu pleci
și eu rămân să visez și să scriu
în livada cu umbre de turle și meri,
cu numele meu?

Stingerea unui copac vara și toamna
pe câmpiile arse ale nimănui.

Singurătatea
ce-și aparține sieși
ca un cerc alb.

Gura cu zâmbet mușcă o roșie
din copilărie,
amușinând
prin grădini.

Copiii se apropie,
cățeii se apropie,
sătenii se apropie
și îmi spun pe numele meu vechi,
ca-ntr-un vis:

Tu ești fata aceea.
Rămâi.

Lacul se întoarce pe dos
și îmi dă înapoi
mărul și trupul.

Găsesc o mașină
și plec.

Scrisă la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, într-un august târziu